Fragile – eu și clipa

Am petrecut prima vacanță singură. Cu multă, multă lume non-stop, dar tot singură. Mi-am dat seama din nou că, după zece ani, aproape tot/orice este amintire. Și doare. Acum trăiesc în epoca lui ¨prima dată de la despărțire când fac aia sau ailalt㨖 totul se împarte în înainte si după my Z-day.

Am fost prin sud-vestul Franței, prin niște localități  mici și izolate, unde am întâlnit o mulțime  de oameni noi, care trăiesc o viață simplă. Fără planificări prea minuțioase de trasee sau de carieră, fără bătăi de cap inutile, fără constrângeri sociale aiurea. Le-am admirat libertatea unora de prejudecăți și faptul că nu erau angajați în cursa vicioasă de a controla tot, ci se lăsau cumva purtați de timp și de ce aduce el. Am compătimit puțin privirile stinse ale altora, în care nu se citea nici un scop și nici o încredere in viitor, un fel de nihilism resemnat. Mi-am zis că aș putea să învăț ceva, atât de la unii, cât și de la alții – poate să mă eliberez mai mult de propriile bariere și să apreciez ceea ce sunt, ce am realizat până acum.

Am văzut mai mulți bărbați acolo decât femei și mulți interesați să îmi vorbească, dar iar m-am simțit ciudat, nu am știut cum să reacționez și mi-am zbârlit țepii interiori într-o atitudine defensivă, de parcă am făcut un pas înapoi de la ultima pățanie. Îi dau dreptate unui prieten- chiar că am trăit într-o bulă în ultimii ani. E de mult timpul să ies.

Doar că, de fiecare dată când văd interes sau admirație în ochii cuiva, îmi vine să îi urlu: ¨Fugi! Ascunde-te! În spatele acestei imagini încântătoare sunt numai cioburi, sunt goală, slabă, fragilă! Am sufletul negru! Ceea ce crezi că vezi nu este real, este doar o reflexie pală a ceea ce eram cândva! Fugi, este o capcană!!!¨ Nimeni nu își prezintă întunecimile și fricile din prima.

Cât de mare trebuie să fie golul pe care încerc să îl umplu în mine când nu dorm nopțile, îmi beau banii prin locuri dubioase, umblu buimacă și mă gândesc că poate îmi găsesc pe cineva. Cum caut, tânjesc după o conexiune exterioară, când, de fapt, conexiunea cu mine nu este reală. Și nu găsesc încă, recunosc, suficient jăratec în mine să aprind din nou focul și să luminez.

Nici vina nu a plecat definitiv. Undeva adânc, o parte din mine rămâne în continuare convinsă că am făcut ceva să merit asta și nici un raționament logic nu poate să mă convingă de contrariul. Eu și numai eu am pierdut dragostea vieții mele, sau, cel putin ceea ce cred în acest moment că a fost dragostea vieții mele. Eu și numai eu am invalidat zece ani de fericire, de momente intense și de planuri de viitor. Încerc să mă liniștesc spunându-mi că e ok să cred și așa, atâta timp cât o sa mă iert cândva.

Eu-ul meu a fost și el zdruncinat din rădăcini, abia se mai ține. Mă întreb uneori dacă mai există cineva care să mă iubească, pe mine, așa cum sunt și ce sunt- o mână de oase cu carne pe ele și un pumn de suflet. Fără să aștepte de la mine să mut munții, fără să-mi ceară CV-ul ca să vadă dacă am realizări mărețe, fără să fie dezamăgit. Poate asta e adevărata dragoste și atunci eu nu am cunoscut-o niciodată, am fost doar subiectul unui proiect de investiții care s-a dovedit nerentabil.

Solitudinea din această vacanță însă m-a forțat cumva să savurez fiecare moment. Conștientă mai mult ca oricând de propria prezență în spațiu, am încercat să mă impregnez de prezent, să îl observ cu ochii larg deschiși, ca să mi se întipărească bine pe retină. Am călcat apăsat în nisip, încercând să fac prizonieră senzația fină și caldă sub tălpi, am privit intens apusul pe mare, am strâns tot soarele blând de după-amiază, toate de parcă ar fi fost ultimele din viața mea.

Pentru că acum sunt cu adevărat conștientă de fragilitatea și prețiozitatea clipei. Acum știu cum e când totul se poate termina oricând.

Reclame

The third person

Image by congerdesign from Pixabay

Acum câteva săptămâni am întâlnit o persoană cu care am avut o reală conexiune. Atât de puternică, încât am stat de vorbă toată noaptea fără întrerupere, fără să mai ținem cont de celelalte persoane din grup, de locul în care ne aflam. Am discutat istorie, politică, artă, turism și cine mai ține minte despre ce; am râs, am flirtat, ne-am tachinat. A fost o experiență intensă, în care eram vie, atrăgătoare. Simțeam literalmente cum îmi exersam puterea de a străluci, de a fascina, jocul și fiorul vânătorii și vedeam sub ochii mei cum funcționează. Mai târziu, când lucrurile au devenit puțin fizice și fierbinți, mi-am amintit cât de mult contează pentru mine chimia creierelor! Uitasem cum o conversație palpitantă, care te ține treaz toată noaptea, poate fi cel mai bun preludiu! Cum, după ore de discuții în care te înțelegi cu celălalt din jumătate de frază, în care fiecare intră în jocul celuilalt și în care râzi la aceleași glume, sărutul vine aproape natural. Ne-am sărutat cu pasiune, cu sete; ne-am atins febril, am simțit dorința cum creștea în mine, era o senzație uitată și atât de plăcuta! M-am bucurat că nu mi se mai părea ciudat să simt mâinile altcuiva pe mine, că nu mai simțeam nevoia să o iau la goană. Mi-am convocat toată rațiunea și gândurile care mai erau treze la acea oră, am analizat situația și am constatat ca eram pregătită să merg până la capăt, voiam chiar. Și de ce nu? Noaptea fusese minunată, instinctele mele îmi spuneau ¨Ok¨ despre omul din fața mea – avea dinți frumoși (eu am o problema cu dinții oamenilor, e primul lucru la care mă uit și este definitoriu); mirosea bine, avea până și gust bun, ceea ce m-a mirat cumva, având în vedere cât și ce băusem împreună. Nu era de pe aici, în câteva zile pleca, deci nici o complicație după – totul în mine votase pentru!

Dar… din motive tehnice și logistice care nu sunt importante pentru povestirea mea, nu s-a întâmplat nimic. Am stabilit o a doua întâlnire pentru următoarea zi. Universul însă a făcut în așa fel încât să ne ratăm din diverse cauze, la foarte puțin timp, exact ca în filmele de dragoste în care personajele intră în aceeași cafenea la distanță de câteva secunde unul dupa ce pleacă celălalt și pe uși diferite, fără posibilitatea de întoarcere.

S-a întors în țara lui și în zilele următoare am vorbit ore și kilometri de conversații pe Whats App. Până și online aveam chimie! Deja stabileam un oraș la mijloc de cale, în care să ne vedem cu ocazia viitoarelor deplasări ale fiecăruia, când, într-o noapte, am fost cuprinsă de o neliniște inexplicabilă, o panică însoțită de fiori reci pe șira spinării. Din senin, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva avea pe cineva. În dimineața următoare l-am confruntat direct și, după câteva tentative de eschivări, am aflat că nu era singur. I-am urat o viață frumoasă și am încheiat conversația.

Aceasta a fost povestea în care I almost had sex 😊

Acum să trecem la lucrurile serioase. Mi-am dat seama că, să fii singură și sa iți cauți un partener (nu, nu pentru a îmbătrâni împreună), este o misiune grea și aproape periculoasă. E o adevărată junglă out there! Cât timp ești în cuplu nu-ți dai seama, dar lumea este plină de tot felul de specimene dubioase! Selecția este și așa foarte complicată, dar, pe lângă toate ¨defectele¨ mai mult sau mai puțin acceptabile, cei mai multi sunt… deja într-o relație! Iar asta este cel mai grav, pentru că nu se comportă deloc ca și cum ar fi, ba din contră! Este halucinant câte istorii de acest gen știu, aud sau chiar… da, tocmai am trăit una! Sunt în toate mediile – în birouri, în cluburi, printre prieteni și cunoscuți. Înșelatul sau cel puțin încercarea de a înșela mișună peste tot!

M-am simțit în primul rând dezamăgită de mine, pentru că am fost atât de naivă să presupun că, dacă cineva este ATÂT de interesat de altcineva, automat este singur și disponibil. Am învățat ceva și am mulțumit conjuncturilor care m-au ferit până la urmă de actul final, chiar dacă, acolo unde există intenția, nici nu mai contează în ce fază se ajunge. Nu știu dacă așa a fost de când lumea și abia acum am deschis eu ochii spre realitate, pentru că mi-a fost schimbată perspectiva sau dacă fenomenul este mai exacerbat acum, dar, recunosc, mă cam sperie.

Mi-am reconfirmat ca încă sunt instabilă și fragilă emoțional, la care se adaugă o lipsă acută de afecțiune. Altfel, mă gândesc, mi-aș fi dat seama mai înainte sau aș fi avut prezența de spirit să cercetez serios.

Mi-am reamintit că eu nu vreau sub nici o formă sa fiu a treia persoana într-un cuplu, așa cum cineva a fost pentru mine. La cât de mult am suferit și prin câtă durere am trecut, mi-am promis să nu fiu niciodată acel cineva! Îmi doresc din tot sufletul să rup acest cerc vicios în care am fost prinsă fără voia mea– adică, faptul că o altă femeie a intervenit în fostul meu cuplu nu înseamnă că și eu ar trebui să fac la fel cu alte persoane, doar pentru că asta se consideră a fi normalitatea. Iar ceea ce am trăit acum șapte luni trebuie să fie ultimul triunghi de acest gen din care am făcut parte!

Pe lângă gustul amar, am ieșit din această poveste și cu ceva bun – acum știu exact ce caut- o conexiune adevărată, una care este mai presus de fizic (fără să îl excludă, totuși), care este sexy cu mult timp înainte de a deveni fizic sau chiar fără, o conexiune autentică. Am dovada și speranța în același timp că mai există oameni interesanți, care te stimulează și te excită intelectual și că, undeva, cândva, voi întâlni o astfel de persoană, pe care timpul și contextul o vor fi rezervat numai pentru mine.

Sunt (aproape) normală

Image by Christoph from Pixabay

Nu am mai scris de ceva vreme și știu că unii dintre voi v-ați făcut griji. Nu am mai publicat nu pentru că nu sunt bine sau că s-a întâmplat ceva, ci doar pentru că am avut o perioadă de viață normală, plină de prieteni, film, conversații de suflet, teatru, soare, lecturi. M-am confruntat cu propriile probleme practice de zi de zi, m-am gândit la diverse proiecte personale, m-am concentrat pe ce aveam de făcut și planificat, etc. Nu aveți idee cât de apreciabilă este liniștea plictisitoare după atâta furtună!

Am decis să profit de acest calm, să mă bucur de ideea de normalitate – pentru câteva zile existența mea nu mai era definită de ceea ce s-a întâmplat. Am vrut să văd cum e să fii din nou o persoană oarecare. Oamenii normali nu-și încheie săptămâna scriind pe un blog despre suferință! Pentru că, trebuie să știți, fiecare articol este o călătorie groaznică. Da, la sfârșit mă simt mai ușoară, eliberată, dar procesul este chinuitor. Este un plonjon permis și asumat în amintirile cele mai dureroase, în gândurile cele mai întunecate; o conștientizare și dorință de acceptare a sentimentelor de rușine, de vină, de umilință, de revoltă.

De absolut fiecare dată când scriu, plâng. Uneori scriu și plâng de la început până la sfârșit, las lacrimile să curgă și continui, până când nu mai văd și atunci mă opresc, le șterg, îmi suflu nasul și reîncep. Alteori, începutul e lin și curgător, însă deodată mă opresc într-un acces scurt, violent de plâns cu suspine și spasme, dupa care trag puternic aer în piept și mă reapuc. Practic fiecare duminică este ca o ședință la psiholog, dar fără partea de dialog și consiliere: eu spun ce am pe suflet, recunosc/îmi recunosc lucruri și plâng. De asta uneori, aproape ca îmi este teamă să încep un articol. Dar la final, când sunt în sfârșit mulțumită – nu neapărat de ceea ce a ieșit, cât de faptul că am reușit să îl termin, apăs butonul ¨Publish¨ și mă simt mult mai bine. Îl las liber în lume în speranța cumva că încă o bucată de suferință pleacă de pe umerii mei și atunci rămâne mai puțină în mine.

Dar de câteva zile simțeam că mă cheamă scrisul, că nu mai puteam să amân, se adunaseră din nou multe și trebuiau spuse. Încă nu sunt o persoană normală sau poate că nu am fost niciodată. Îmi reproșez că sunt prea sensibilă, prea corectă, prea profundă, prea mult mă îndoiesc, îmi fac griji și gândesc, caut semnificații acolo unde ele nu există.

Au trecut aproape șapte luni deja, m-am mai liniștit, am din ce în ce mai rar momente de panică noaptea sau accese de plâns. Mă simt în continuare singură și goală pe dinăuntru, secată de emoții, dar sunt sigură că nu sunt singura care se simte așa. Sunt convinsă că fiecare își poartă povara propriilor întrebări și îndoieli existențiale, declanșate de alte evenimente poate, mai mult sau mai puțin conștient. Mă uit la lucrurile mele din jur, la drumurile pe care merg și mă întreb dacă la asta sunt redusă acum – la suma obiectelor pe care le am și a celor de care am nevoie? La niște obiective pe care trebuie să le bifez bine? Ar fi trist, pentru că eu sunt doar spirit – subțirel, timid, sugrumat, dar încă mai fumegă ceva în mine. Atât mai sunt, atât mai contează.

Crawling in my skin

Image by Larisa Koshkina from Pixabay

Ideea despre cât de înșelătoare este percepția socială a încolțit în capul meu în momentul în care mai multe persoane mi-au spus că nu se vede deloc ceea ce mi se întâmplă/întâmplat. Unele dintre cele cu care am avut contact regulat de la nefericitul eveniment și până acum, au spus că există o discrepanță uriașă între stările prin care scriu că trec și cum mă prezint în lume. Adică nu ar fi ghicit după cum arăt că trăiam o dramă atât de violentă în mine și au fost șocați să afle. Alții, cu care am reluat contactul abia recent, mi-au spus că arăt super bine și că se vede că mi-a trecut (!).

Într-adevăr, am avut foarte mare grijă să nu se afle decât atunci când am dorit asta, pentru că întotdeauna am încercat să separ viața personală de cea profesională și de restul cercurilor în care mă învârteam. Dar nu înțeleg cum am reușit să fiu atât de bună la asta?! Fie datorită talentului meu extraordinar de actriță (lol), fie datorită vieții care m-a învățat de atâtea ori să disimulez – cu cat îți camuflezi mai bine rănile, cu atât mai puține șanse sunt să fii lovit direct în ele.

M-am întrebat, oare poți să joci atât de bine încât nimeni, dar absolut nimeni să nu vadă depresia în care te îneci? Precizez că am reușit performanța să o păcălesc până și pe mama timp de o zi, prima, acea zi. Am avut nevoie de toate puterile din mine! Se poate simula viața, nu e mereu ușor, dar se poate.

Nimeni nu știe însă ce se întâmplă după ce închizi ușa după tine, scoți haina și te prăbușești pe un scaun. Cum e să nu poți să dormi noaptea fără nici un motiv anume, deși ești epuizat, simțind cum crește ușor panica până în gât și te strivește pierderea. Cum un vis sau un gând te trezește brusc și, înainte chiar să deschizi ochii ca să vezi lumina zilei, îi ai deja plini de lacrimi. Cum să rezolvi ceva, cât de mic, pare o mare provocare peste care trebuie să treci. Cum un nume, o poză, o melodie te poate plonja direct în hău și să-ți facă sufletul să se scurgă. Cât de greu e să începi fiecare zi de la zero, de parcă celelalte nu au contat niciodată; să-ți aduni toate puterile, să-ți pui masca socială și să ieși din casă cu gândul că mai trece o zi, apoi câteva zile, o săptămână, o lună, două și poate va fi mai bine. Pentru că așa se spune, timpul le vindecă pe toate, o să fie mai bine cu timpul, mai ușor. Atunci aștepți și te bucuri că trece vremea, acest bun de neprețuit, de parcă simplul fapt că se scurge ar fi suficient să te vindeci.

Și speri că poate în curând, cât de curând durerea se va estompa, amintirile vor păli, lacrimile se vor termina, viața va începe sa aibă un sens nou. Aștepți uitarea să se aștearnă peste gânduri așa cum se pune praful, strat cu strat. Îți dorești să pierzi drumurile minții spre acele locuri și momente care dor; să suprapui trăiri noi peste cele vechi, asa cum înregistrezi o casetă; să împietrească locul acela din inimă care încă se mai chinuie să se prindă.

Eu sunt bine, chiar sunt, dar mă gândesc la alții care par la fel de bine ca mine și nu sunt… Eu mă controlez și reușesc să mă concentrez pe ceea ce am de făcut. Suferința mea nu mă împiedică să duc o viață normală acum, iar maimuțica neagră e prietenul meu imaginar. Însă nu pot să ma împiedic să mă întreb adesea dacă o să reușesc vreodată să recuperez măcar o parte din încrederea în mine pe care o aveam sau dacă el umplea toate acele goluri în mod artificial, iar acum a rămas din mine doar carcasa?

Și atunci mă prinde o ploaie care mă udă până la piele, mă face să râd incontrolabil și ma simt puțin vie din nou.

Single, not alone

Sursa: Pinterest, L’amour dans de petites choses par Pascal Campion

¨Ti-ai găsit și tu pe cineva?¨

¨Hmm, te-ai întors la 6 aseară… ceva să-mi spui? (priviri cu subîntelesuri și mișcări de sprâncene insinuatoare de picanterii) -A, doar cu fetele! (dezamăgire nedisimulată

¨Ai încercat Tinder?¨

Da, a început presiunea socială. Au trecut aproape șase luni și unii oameni încep să își manifeste îngrijorarea că nu am pe nimeni. De la foști vecini până la inclusiv fosta potențială mamă-soacră! Nu se poate ca o fată așa tânără și frumoasă sa stea mult singură și să plângă după un băiat, trebuie să sară din nou într-o relație – de o oră, o noapte, de câteva luni, nu contează. Degeaba încerc să le explic că încă îmi aranjez lucrurile și viața, încă îmi calmez furtunile, nu-mi stă capul la așa ceva. Că am alte priorități acum, o relație în actuala mea stare psihică nu cred că ar fi indicată nici pentru mine, dar nici pentru celălalt și că, oricum, nu e așa de ușor. ¨Cum să nu fie ușor? Ba este foarte ușor!¨

Oare sunt singura căreia i se pare atât de greu să te vezi cu altcineva după așa mult timp? Oi fi eu mai fidelă unei idei, mai atașată de trecut, mai reticentă la schimbări decât alții? Îmi scapă ceva, vre-un panaceu universal? Mie mi se pare extrem de dificil doar să mă gândesc la asta acum, aproape inimaginabil în practică. Am impresia că aș fugi pe geamul de la baie de la prima întâlnire :))

Mai înainte, prin luna a doua sau a treia de la despărțire, am avut o perioadă în care credeam că sunt pregătită de orice. Mă sabotau și hormonii probabil- după atâtea luni fără sex, mai aveam puțin și începeam să flirtez și cu portarul blocului, asta în cazul în care blocul ar fi avut unul. Dar acum parcă au trecut toate pe ultimul plan, nu simt nevoia să cunosc pe nimeni în mod special, am învățat să mă distrez cu prietenii și să-mi fie de ajuns; mi-am cumpărat două vibratoare și îmi cunosc corpul; iar excesul de afecțiune il suportă motanul.

Nu sunt pregătită pentru nimeni și pentru nimic, nu emit unde potrivite nici cât de un preludiu și nici nu captez la rându-mi. Încă nu mă iubesc din nou suficient, nu mă găsesc destul de frumoasă în ochii mei. Zâmbetul din poze nu mă păcălește. Nu vreau să forțez, să pun în scenă, să mă complac sau să construiesc ceva de complezență. Eu încă mai cred în magie și cred că la un moment dat, când o să mă aștept cel mai puțin sau chiar deloc, o să apară dragostea în viața mea. Cineva care o să mă iubească și pe care o să îl iubesc. Matur, asumat, prudent, cu pași mici, fără promisiuni cosmice, rezervat la început, cu așteptări ajustabile în timp real.

Și încă mai cred în întâlniri fizice, fugitive, norocoase, amuzante, întâmplatoare, în contexte și momente adevărate, stânjenitoare sau dimpotrivă, fericite. Oi fi de modă veche sau pur și simplu încăpățânată, dar refuz să aleg cu degetul mare pe un ecran reprezentări prețioase ale unor fațade sociale. Cred că îmi place vânătoarea în câmp deschis – vreau să îi văd 3D, cum mișcă, li se încrețesc ochii când zâmbesc, își dau părul peste cap, cum le stau blugii pe fund; să îi miros și să îi ating, eventual. De aceea păstrez speranța că o să întâlnesc un om frumos la un concert, în metrou, la spălătorie sau într-un bar. Pentru mine, oricare dintre acestea sunt preferabile realității virtuale, pentru că e nevoie de curaj să ieși din casă și să înfrunți viața reală.

În așteptarea deschiderii sezonului de vânătoare pentru mine, mă întorc în sufragerie, unde, deocamdată, singurul vânător este motanul.

#feelinggrateful

Image by Oberholster Venita from Pixabay

Am fost prinsă cu lucruri practice și nu am avut timp să jelesc. M-am mutat într-un alt cartier (la fel de popular și de periferic 😊), mi-am recuperat plantele și pisica, am început un nou capitol. Mintea mea este ocupată – să învăț noi trasee, să pregătesc noul loc și să creez o conexiune cu el, ca să fie noul meu ¨acasă¨. Tot timpul și toată energia mea sunt concentrate acum pe construire, adaptare, recuperare, reușită.

Mi-am permis chiar luxul să reflectez la trecut, dar numai pentru puțin timp și în mediu controlat – unde eram, cine eram, ce am pierdut. Am reușit cu ceva mai multă resemnare și liniște, fără să cad în disperare, doar cu dezamăgire. Altfel, în cea mai mare parte din timp îmi iese să înnăbuș în mine sentimentele din zona interzisă – revolta, rușinea, eșecul, respingerea pe care am suferit-o. Le calc în picioare, le împing din toate puterile în jos, așa cum îndeși lucrurile într-o valiză prea plină ca s-o forțezi să se închidă. Trebuie să fac asta ca să nu mă bufnească plânsul în momente nepotrivite. Am dezvoltat până și o tehnică de re-absorbție/evaporare masivă a lacrimilor, care mă ajuta să disimulez, mă gândesc să o brevetez!

Dau piept cu prezentul și concretul, conștientizez unde sunt acum și ce am de făcut. În aceste momente de luciditate interioară mi se pare uneori aproape ireal unde sunt, cu ce oameni, ce fac de fapt aici și acum. Îmi dau seama că tot ceea ce mi s-a întâmplat are totuși și părți bune, pe care poate că mi-e mai greu să le prețuiesc cu adevărat acum, dar măcar le văd.

Primul și cel mai bun lucru este că am slăbit șase kg, cântăresc acum exact cât cântăream acum zece ani, adică înainte să îl cunosc pe el. Practic am întors totul trecutului. Îmi doream de mult să încap din nou în niște haine drăguțe, dar nu aveam voința necesară. Păcat că a trebuit să dea viața cu mine de pământ ca să slăbesc, dar, hei, cum era aia cu lămâile din care să faci limonadă? Asta mă face să mă simt mai sexy și mai bine cu mine (doar fizic, deocamdată), ceea ce mă va ajuta în momentul în care o să fiu pregătită să încerc o altă relație.

Pot să mă uit când vreau la filme horror sau de autor, fără să mai negociez ca înainte. Pot să mă întorc din oraș la orice oră, fără să mă furișez ca să nu trezesc pe cineva și să mă simt vinovată că mă așteptase să mâncăm împreună. Voi putea să mă consacru total maratonului de repetiții dinaintea unui spectacol, fără să simt că-mi neglijez viața de cuplu. Pot să-mi cumpăr oricâți pantofi și rochii îmi permite bugetul, fără să-mi reproșeze cineva că am deja prea multe.

Dar ceea ce m-a atins și contează cel mai mult este că am aflat câți oameni țin la mine și mă apreciază PE MINE, în afara apartenenței mele la cuplu. Am triat în felul acesta cunoștințele și le-am clasificat în funcție de cum și cât mi-au fost alături în aceste momente. Acum știu exact cine și unde se află pe scala mea de priorități afective.

M-am apropiat mai mult de familia mea și mi-am propus să nu mai permit nici unei iubiri de acum încolo să mă deconecteze atât de mult, însă și invers. Am aprofundat unele relații din anturajul meu care ar fi rămas pentru totdeauna superficiale dacă nu se întâmpla ceea ce s-a întâmplat, câștigând astfel oameni noi cu povești și caractere minunate. Iar cei cu care eram deja prieteni apropiați mi-au devenit și mai scumpi, și mai reali, tocmai pentru că acum mă cunosc într-una din ipostazele cele mai intime. Mi-am permis să-mi dezgolesc sufletul atât de mult în fața lor, încât nimic din ce le-aș spune sau ar putea crede despre mine în viitor nu mă sperie. Consider că i-am câștigat. Și ei pe mine. M-au primit în casele lor, mi-au propus canapelele lor, m-au invitat lângă cuplurile și amicii lor, în orașele lor, în familiile lor, la sărbătorile lor. Și cu atâta drag, încât, chiar dacă nu aș învăța nimic din această lecție, tot aș ieși mai puternică, mai înțeleaptă, învingătoare avându-i pe ei.

De aici încolo prieteniile noastre nu pot decât să evolueze spre ceva și mai matur, și mai asumat, și mai cu adâncă însemnătate.

Plecată, dar tot aici

Prima plecare din țară de când sunt singură. A fost cu puține emoții și cu dese momente de melancolie.

Am suferit să fiu în vacanță fără el, în Franța mai ales. Am trecut pe aproape de câteva locuri în care am fost împreună și a durut. Mi-am amintit complicitatea dintre noi atunci când călătoream, schimburile de păreri, care de cele mai multe ori erau comune, lucrurile care ne amuzau și cele care ne indignau, giugiulitul în avion. Mi se strângea inima și-mi dădeau lacrimile, dar numai în gând, pentru că nu era momentul potrivit. Am suferit de fiecare dată când am văzut o nenorocită de motocicletă sau un cuplu tânăr la aeroport, odihnindu-se pe valize – îmi este atât de dor!

Uneori am impresia că îmi lipsește mai mult viața mea dinainte, decât el. Ruptă de aproape toate elementele cu care alesesem să mă înconjor, smulsă din obiceiurile mele în care mă simțeam în control, acum viața mi se derulează undeva pe fundal. Am pus pauză pe prezent în așteptarea a ceva adevărat, ceva care să-mi taie respirația și care să repare magic toate stricăciunile. Totul păstrează o dimensiune temporară, de tranziție spre o nouă stare de bine, de liniște. În acest moment am iluzia ca aș fi din nou fericită doar înlocuindu-l cu un alt bărbat și reconstruind restul, recreând absolut tot ceea din ce era compusă existența mea înainte. Așa cum înlocuiești un actor într-o distribuție ca să avanseze piesa. De parcă ar fi vreodată atât de simplu!

Și toate aceste gânduri pentru că am rămas blocată în amintiri, în starea de fericire în care pluteam ca într-o bulă, în care mă simțeam ca într-un castel de neasediat. Pentru că trecutul (încă) rămâne reperul meu de bine, paradisul meu. Pentru că mă credeam cea mai bună versiune a mea atunci și, într-o atitudine defetistă, consideram că am atins maximul de fericire la care aveam dreptul. Pentru că el a fost singurul și primul pe care l-am iubit cu abnegație, pe care l-am dus acasă și l-am prezentat cu drag și cu mândrie -¨the one and only¨. Pentru că el a fost nu doar iubitul meu, ci și părintele absent, mentorul, prietenul meu cel mai bun, colegul de muncă de la care am învățat totul și partenerul de viață pe care m-am bazat. Acum trăiesc iar și iar abandonul, ca într-o buclă temporală. Poate anume de asta mi-e atât de greu și de teamă să pășesc din nou în lume. Pentru că sunt îngrozită sa aflu că este posibil să existe pentru mine ceva mai mult, mai bine, mai frumos, mai intens.

Îmi doresc ca această călătorie să fie un simbol, o piatră de temelie, o răscruce importantă pentru mine. Să fie începutul unei noi etape din viața mea, o perioadă în care să devin mai autonomă, mai împlinită, mai puternică. Să simt că recapăt puțin controlul asupra vieții mele, să profit de faptul că sunt singură, nu să suport.